Cel mai bine se vinde hrana otrăvită- monoglutamatul de sodiu, aditivul alimentar care ne omoară încetul cu încetul
Care este secretul pentru care mezelurile şi margarina,
cipsurile, dresingurile şi supele la pachet, carnea şi multe altele sunt
atât de gustoase că nu ne mai putem sătura de ele? Care sunt riscurile
acestor nevinovate plăceri culinare? Monoglutamatul de sodiu este unul
din micile secrete ale industriei alimentare care-i hrăneşte pe oameni
astfel încât să nu se simtă niciodată sătui, poate doar mai umflaţi, mai
somnoroşi şi mai neputincioşi. Este preferatul concernurilor alimentare
şi farmaceutice pentru că, proporţional cu cantitatea folosită, cresc
vânzările, bineînţeles, de alimente şi medicamente.
Deja celebra vorbă a nu mai puţin cunoscutului Henry Kissinger,
unul dintre strategii de vârf ai politicii americane, „Cine controlează
hrana va controla populaţia” nu are nevoie, credem, de prea multe
comentarii. Sau nu a devenit oare în ultimii 20 de ani tot mai evident
pentru oricine are ochi de văzut şi urechi de auzit că populaţia
României se hrăneşte tot mai prost, iar numărul afecţiunilor fizice şi
psihice a crescut şi s-a diversificat într-un ritm îngrijorător?
Recentele propuneri de a rezolva unele din problemele pe care le
pune hrana necorespunzătoare prin închiderea reţelelor McDonald’s – ca
multe alte soluţii ce vin din spaţiul politic românesc – sunt cel puţin
propagandistice, pentru că nu atacă problema în cauzele ei profunde.
Problema o constituie, aşa cum bine s-a observat recent într-o
investigaţie a unui post local de televiziune, aditivii alimentari
folosiţi la nivel industrial în hrana procesată pe care o consumăm zi de
zi. Iar cauza este, înainte de toate, mai ales glutamatul de monosodiu –
„nicotina alimentelor”, aşa cum a fost denumit de John Erb, autorul
lucrării „The Slow Poisoning of America” („Otrăvirea lentă a Americii”).
Glutamatul de monosodiu (MSG) este, aşa cum observa
neurochirurgul Russell L. Blaylock, un alt cercetător cunoscut al
aditivilor alimentari şi al efectelor acestora asupra creierului, o
excitotoxină, adică un element toxic ce produce supraexcitaţia unor
importanţi receptori şi neurotransmiţători din creier, al cărui rezultat
este moartea neuronilor. Astfel, cu toate că încă nu s-a descoperit o
legătură directă între boli precum Alzheimer, Parkinson, autism sau
diferite forme de scleroză (a căror principală caracteristică este
afectarea unor ample zone neuronale) şi o supralicitare a consumului de
glutamat de monosodiu, substanţă folosită în mod curent şi în mari doze
în hrana noastră, este cu toate acestea evident pentru doctorul Blaylock
că MSG-ul este un factor de agravare a acestor boli – dacă nu cumva
este şi una dintre principalele cauze care le determină.
Istoria „nicotinei” din hrana noastră
Glutamatul este de fapt un aminoacid des întâlnit în hrana
naturală, mai ales în roşii, drojdie, ciuperci, extracte vegetale.
Asimilarea lui de către corp se face treptat şi este atenuat de
antioxidanţii puternici existenţi în acestea, spre exemplu, în tomate,
care blochează toxicitatea glutamatului. Din păcate însă, substanţa
produsă în mod artificial şi adăugată sub formă de aditivi alimentari în
hrana noastră de către industria alimentară provoacă un amplu
dezechilibru asupra întregului corp, chiar din pântecele mamei şi de-a
lungul întregii vieţi.
Glutamatul de monosodiu este un potenţator de gust descoperit ca
atare în 1907, în Japonia, de către Kikunae Ikeda. Bucătăria japoneză
folosea deja de cel puţin o sută de ani un extract dintr-o plantă de
mare, numită kombu. Uscată şi preparată, aceasta era folosită ca aromă
specială cu rolul de potenţator de gust, fără însă a se cunoaşte cu
adevărat cauza pentru care dădea un gust atât de plăcut mâncării.
Cercetătorul japonez a descoperit că substanţa responsabilă
pentru potenţarea gustului este glutamatul şi a vândut patentul
companiei japoneze de condimente Suzuki. Împreună au pus bazele
companiei Ajinomoto în 1909, denumire care în traducere ar însemna
„esenţa gustului”. Aşa a început producţia în masă a glutamatului de
monosodiu – substanţă produsă prin procedee chimice şi mult mai
puternică decât kombu, varianta sa naturală –, iar în 1933 în Japonia se
ajunsese deja la o producţie de aproximativ 5 tone.
După cel de-al Doilea Război Mondial, oficialii armatei
americane şi-au dat seama că raţiile de mâncare ale soldaţilor japonezi
erau mult mai gustoase decât cele americane şi au descoperit glutamatul
de monosodiu – elementul cheie care potenţează gustul. Astfel, cele mai
mari companii producătoare de alimente din Statele Unite s-au întâlnit
în 1948 şi, aflând de acest potenţator de gust, au hotărât să-l
folosească pe scară largă. Până în anii ’70 ai secolului trecut,
companiile americane au folosit substanţa până şi în alimentele pentru
copii, astfel încât în numai câţiva ani folosirea MSG-ului ajunsese o
afacere de miliarde de dolari.
Dar în 1957 doi cercetători au descoperit că folosirea
glutamatului la şoarecii abia născuţi distruge celulele din retina
ochilor, iar în 1968 John Olney, un neurocercetător şi neuropatolog de
la Departamentul de Psihiatrie al Universităţii St. Louis din
Washington, a repetat experimentul pe şoareci şi a descoperit că
glutamatul de monosodiu nu distruge numai retina, dar este responsabil
şi de distrugerea unor importante zone ale creierului, producând efecte
extrem de asemănătoare cu cele pe care le observăm în atacurile
cerebrale sau în boli precum Alzheimer şi Parkinson.
Minciuna companiilor alimentare
Cercetătorul şi-a comunicat descoperirile către Congresul
S.U.A., într-o audiere la care au fost prezenţi şi marii producători de
alimente pentru copii. Aceştia şi-au dat seama de ameninţarea care
planează asupra afacerilor lor dacă publicul află rezultatele
cercetărilor şi au fost de acord să retragă singuri substanţa din
alimente. Însă acest lucru s-a petrecut numai aparent, pentru că
glutamatul a fost reintrodus sub multe alte forme şi denumiri. Astfel
încât, de atunci şi până astăzi, folosirea glutamatului de monosodiu
este o afacere în plină creştere, cu încasări anuale de miliarde şi
miliarde de dolari şi de euro, folosirea acestuia răspândindu-se pe
scară largă în toată lumea.
Companiile alimentare şi-au angajat armate de „cercetători” care
să susţină contrariul unei evidenţe documentate foarte solid în ultimii
50 de ani. S-a creat astfel o confuzie, ce nu poate totuşi rezista în
faţa sutelor şi miilor de studii şi experimente pe animale. Acestea
arată că folosirea compusului chimic de glutamat de sodiu şi a altor
potenţatori de gust şi îndulcitori artificiali, precum aspartamul,
provoacă nu numai diabet şi obezitate (un adevărat flagel în America,
dar tot mai mult şi în ţara noastră!), ci afectează şi hormonul de
creştere, împiedicând creşterea normală a organelor şi a corpului,
influenţează negativ funcţiile reproductive, producând infertilitate,
ridică mult nivelul de agresivitate şi comportament antisocial, provoacă
ample probleme cardiovasculare şi, nu în ultimul rând, distruge
creierul, prin supraexcitarea neuronilor, astfel încât atât la animale
cât şi la oameni se observă o diminuare a capacităţilor cognitive şi
intelectuale. Distrugând neuronii şi reţelele neuronale, glutamatul
distruge memoria, devenind cel mai probabil una dintre cauzele maladiei
Alzheimer, ce a cunoscut în ultimii ani o amploare fără precedent.
Cum acţionează glutamatul asupra creierului
Glutamatul este unul dintre cei mai importanţi receptori şi
neurotransmiţători din corp şi din creier, fiind responsabil, alături de
alţii, cu buna funcţionare a sistemului nervos. Dar cercetările au
arătat că supraexcitarea acestor receptori ai glutamatului din corpul
nostru produce un dezechilibru în întregul corp.
Practic, glutamatul este o substanţă care, adăugată în alimente,
ne poate face să mâncăm mai mult, cu poftă şi la intervale mai scurte
de timp o mâncare cu slabe capacităţi nutritive şi, obiectiv, mai puţin
gustoasă. S-a ajuns astfel în situaţia paradoxală – aşa cum s-a observat
de multe ori în ultimii ani – de a avea o populaţie care mănâncă mult,
dar este malnutrită, tocmai pentru că din mâncare lipsesc acei nutrienţi
fundamentali pentru buna funcţionare şi întreţinere a corpului nostru.
Cercetătorul Russell L. Blaylock descrie în lucrarea sa
„Excitotoxinele – gustul care ucide” modul în care acţionează asupra
celulelor şi neuronilor glutamatul produs în cantităţi industriale şi
adăugat în hrana noastră. Celulele folosesc un sistem de siguranţă
pentru a absorbi elementele nutritive, iar cheia acestui proces este
calciul sau sodiul, substanţe care deschid „uşa” celulei. Calciul este
deci şi substanţa care deschide uşile neuronilor din creier, pentru a
face loc agenţilor nutritivi, care, la rândul lor, determină neuronul să
transmită semnale. Dar când neuronul este expus unor excitotoxine
precum glutamatul de monosodiu, sistemul de blocare al neuronului este
perturbat: nu numai că o doză prea mare de calciu dăunează, dar neuronul
devine supraexcitat şi transmite neîncetat semnale până ce se epuizează
şi moare.
MSG-ul activează prin supraexcitarea tuturor tipurilor de
receptori şi neurotransmiţători cunoscuţi. Magneziul şi zincul sunt
substanţele care închid sistemul şi blochează canalul deschis de calciu
pentru toxine nedorite, dar ceea ce se observă în hrana servită de
fast-food-uri, de exemplu, este faptul că aceasta este extrem de săracă
tocmai în substanţe precum zincul şi magneziul. Astfel, canalul neuronal
nu se închide, permiţând excitotoxinelor să distrugă creierul, iar
efectul este somnolenţa şi letargia, la care se adaugă o stare generală
de neputinţă.
Să fie oare întâmplător faptul că în ultimul timp în ţara
noastră tot mai mulţi pacienţi acuză astfel de stări şi li se
administrează magneziu? Cauzele sunt multiple, cu siguranţă, dar
afecţiunile raportate în ultima vreme din cauza unei proaste nutriţii
sunt tot mai numeroase.
Petru Molodeţ
Material aparut in nr 17 al revistei Familia Ortodoxa
http://www.sinaxa.net/romanilor/2012/09/cel-ma...
.jpg)
