Mă uit la el, aşa, ca şi cum m-aş uita prima dată. Zâmbesc! Zâmbesc larg şi frumos,
mi se deschid ochii a senin şi mirare şi îmi spun: "Ce copil frumos!!!". Şi este.
Este un copil frumos.
Şi cuminte. Şi binecuvântat cu o familie care îl iubeşte, care luptă pentru el şi
care îl doreşte bine şi
sănătos. Dar o familie apăsată de durere, tristeţi, neputinţe. O familie care l-ar vrea
alergând fericit, batand mingea...
Veţi întreba: "Atunci, care este problema?". Problema este: Tetrapareza Spastică
Problema este una foarte gravă. Una de care eu mă lovesc din ce în ce mai mult
în ultima perioadă
. Am o prietenă, care are o fetiţă cu această problemă...pe Luana..., fluturaşul
meu drag, care are
aproape 8 ani de când se chinuie cu această boală şi sunt singure, singuri, într-o
lume a oamenilor ,care nu vad, nu aud
Am o altă prietenă care se luptă cu băieţelul ei, tot din această problemă. Se
luptă singuri, cu morile de vânt.
Despre ei nu am scris încă. pe ei îi cunosc demult. Pe ei îi cunosc personal.
Despre ei mi-e atât,
atât de greu să scriu. Ca şi când durerea toată din suflet mi-ar cădea în mâini.
Despre ei şi despre
Ştefan Gabriel, am să scriu săptămâna viitoare. Îmi tot fac curaj...
Şi mai cunosc o mamă care se luptă din această problemă şi altă mamă şi
Doamne câţi părinţi ... Da...
Cunosc de altfel multe mame, mame care devin super oameni alături de copiii lor
pentru care tresar în orice secundă...când aceştia respiră prea uşor, prea agitat, când plâng,
când scâncesc, când sar din somn
din cauza spasmelor care cu timpul devin din ce în ce mai grele..., tresar mereu.
Chiar şi în somnul
lor când visează că puii lor plâng. Sunt mame pe care oamenii au tendinţa să le trateze
cu superficialitate
. Le văd copiii îngrijiţi, plimbaţi în cărucioare, pe ele zâmbind, pe ei fericiţi şi astfel..
.restul se trece cu vederea de foarte multe ori.
Copiii aceia, copilul acesta nu este aşa! Oamenii dacă nu văd asta, nu vor să ştie!
Este greu... este greu, dar adevărul este că acei copiii suferă de chinuri îngrozitoare,
nu se pot mişca,
depind mereu de cineva, merg mereu la tratamente în ace şi perfuzii, au mereu parte
de masaje şi
terapii chinuitoare pentru ca muşchii lor să nu se atrofieze!
(Ajută-l pe David!)
Este greu, dar adevărul este că dacă nu înţelegem ce li se întâmplă şi
dacă nu acceptăm acest adevăr
cât mai repede, acei copii, vor deveni stigmaţi într-o lume închisă,
într-o lume a durerii, a singurătăţii,
a uitării, a nimănui...într-un final, când nimeni nu va mai fi lângă ei.
Copiii aceştia pot să îşi salveze viaţa, sănătatea şi copilăria! Mai au încă şanse!
Şansa lor suntem noi..
.cei din lumea autistă, cărora ne este teamă să îi vedem, să îi ascultăm, să le zâmbim,
să îi ajutăm.
Fiecare copil merită şansa să poată merge, să poată să stea în funduleţ,
să rostogolească o minge,
să alerge. Chiar şi copiii cu tetrapareze spastice merită şansa de a fi copii!
Ei, care au stat ani de zile
doar pe spate sau ridicaţi în funduleţ de părinţi, sprijiniţi, ei care au rostogolit
mingea doar cu privirea
de atâtea şi atâtea ori, ei ştiu cel mai mult ce înseamnă să îţi doreşti să faci
PRIMII PAŞI!
David Gabriel a împlinit 1 an. Un an în care mama a fost îngerul lui păzitor.
Un an în care tata a privit
neputincios şi trist la ei. Un an în care el a fost îngerul păzitor şi al lui David
şi al mamei acestuia.
Un an în care a privit lumea doar de pe spate, din braţele mamei sau din cărucior.
Un an chinuit şi plâns.
Dar este un băiat puternic şi luptător, Un băiat frumos şi iubitor. Un băieţel care
primeşte toată dragostea
celor din jur radiind. De ea depinde. Ea îl ţine în viaţă, îi dă putere, îl încarcă. El
ştie că atâta vreme cât
oamenii aceia, familia lui îl iubesc, el va exista frumos şi va încerca să dea toată
iubirea lui înapoi înmiit!
David cred că vi-ar povesti multe. Defapt o fac ochii lui. Cred că dacă ar putea,
v-ar spune că cel mai mult
şi-ar dori să îi zâmbească lui mami, să îi întindă mâna şi să spună:
"Mami, azi vreau să facem amândoi primii mei paşi!!!"
Mai jos, vă redau povestea lui David...
"De foarte mulţi ani mama nu mai spera că va mai avea vreodată copii, dar
eu m-am gândit să-i fac
o surpriză. Am 10 săptămâni şi ea încă nu ştie. Abia aştept să o cunosc !
Sunt în burtica ei de 28 de săptămâni, mă simt bine şi ocrotit dar tare nedumerit
sunt când ceva mă
smulge de acolo iar eu nu sunt pregătit. Aş vrea să ţip dar nu pot să respir până
când o doamnă
doctor mă ajută şi reuşesc să scot un sunet dar încă nu pot respira. Iau şi o notă,
nota 6; nu este o
notă mare dar eu sunt mare, am 1300 gr.
Mama e tare fericită dar eu nu ştiu dacă voi supravieţui primei nopţi. Plămânii
mei nu sunt destul
de dezvoltaţi nici măcar pentru a primi oxigenul ce intră prin tubul ăsta mare din
guriţa mea.
E dimineaţă ! Am reuşit dar îmi este înţepat tot corpul, tubul mă deranjează şi
mama nu e lângă mine.
Nu e tocmai aşa cum mi-am imaginat că va fi, iar când am cunoscut-o pe mama ,
plangea,
dar nu de fericire. La scurt timp m-am şi botezat, de atunci mă cheamă David Gabriel.
Zilele trec … multe perfuzii, transfuzii până când o hemoragie cerebrală o face din
nou pe mama sa plângă,
dar eu voi lupta în continuare. După două săptămâni mama îmi intinde un deget şi eu
îl prind în manuţă
şi n-aş mai vrea să-i dau drumu’. În următoarea săptămână inima mea începe să cedeze,
fac stopuri
cardio-respiratorii dar doctorii îmi sunt alături iar mama se roagă pentru mine la
bisericuţa
din curtea maternităţii. Doctorii i-au zis că au facut tot ce-au putut şi numai
Dumnezeu
mă mai poate ajuta. El m-a ajutat şi de data asta iar starea mea a început să se
stabilizeze.
Inima mea n-a încetat să bată.
A trecut o luna şi jumatate … e o zi mare, nu voi mai fi intubat iar tubul va fi
înlocuit cu o măscuţă.
E mult mai bine aşa ! La câteva zile mama mă ia în braţe pentru prima oară.
Sunt fericit !
Stau nemişcat şi n-aş mai vrea să mă mai dezlipesc de pieptul ei. Parea că totul
va reveni la normal,
ba mai mult, il cunosc şi pe tata . Ii aud vocea şi mă străduiesc să deschid ochii
şi să privesc
în direcţia lui. Tata îmi vede pentru prima oară ochii negri şi mari. E copleşit de
emoţie.
În curând îmi verifică ochişorii şi d-nul dr. oftamolog să vadă dacă vederea mea
este în regulă
dar n-a putut sa ne dea nici o veste bună. Făcusem retinopatie şi îmi pierdeam
vederea într-un ritm alert.
. Era necesară o operaţie urgentă dar bronhodisplazia pulmonară cu care am
ramas în urma oxigenării
îndelungate facea ca operaţia să fie mai dificilă. Când doctorul i-a zis mamei
că există riscul să mă
piardă ar fi preferat să rămân orb, dar la insistenţele tatălui meu, am fost operat
şi totul a decurs
destul de bine.
După 3 luni, părinţii mă iau acasa, îmi cunosc fratele, sunt alintat şi răsfăţat
deşi durerile sunt
încă mari din cauza herniei inghinale pe care o am. Credeam că vor mai fi două
operaţii şi nimic
rău nu avea să se mai întâmple, că voi fi fericit în sânul familiei mele, însă n-au
trecut nici 4 luni
şi ajung din nou în spital cu pneumonie.
Cumplite au fost acele zile dar mai cumplit de-atât a fost când datorită unor
crize pe care le
faceam s-a descoperit că sufăr de o boala necruţătoare – encefalopatie
hipoxic ischemica,
paralizie cerebrală ( tetrapareză spastică). Acum înteleg de ce nu-mi pot
folosi mâinile şi
picioarele ca un bebeluş normal, de ce nu pot ţine o jucărie în mână, de ce nu
pot să fac nimic din
ce ar trebui să fac la vârsta mea. Deşi am 9 luni, am fost evaluat la o vârsta
mai mica de 3 luni.
În sfârşit, epuizaţi de drumuri lungi, după 2 luni de spitalizare şi patru spitale,
fără bani pentru şedinţe
de kinetoterapie ci doar de-un bilet de tren, ne întoarcem acasă. Descumpanită
şi cu ochii înlăcrimaţi,
mama mă ţine în braţe dar nu mă priveşte. Îi caut privirea şi ea îmi zâmbeşte ca
sa nu ma îngrijoreze
dar eu ştiu că de fapt plânge. Ce vom face de-acum încolo?
O oază de speranţă se întrevede printr-un tratament de recuperare la o clinică
din Ucraina care
trebuie început de la o vârstă cât mai fragedă, însă costurile sunt cu mult peste
posibilităţile
financiare ale parinţilor mei. Dacă la început timpul se scurgea în favoarea mea
şi cu fiecare zi
ce trecea şansele să supravieţuiesc erau tot mai mari, acum timpul s-a întors
împotriva mea şi
cu fiecare zi care trece se scurg şi şansele mele de a putea merge vreodată.
Aşa m-am gandit să scriu povestea mea în speranţa că o va citi destui oameni
cu inima bună
ce mi-ar putea acorda o şansă să nu mă întreb niciodată de ce sunt diferit de
ceilalţi copii,
de ce nu mă pot juca, de ce nu pot să-mi îmbrăţisez mama …
Vă mulţumesc că mi-aţi citit povestea , vă mulţumesc din suflet pentru
......ajutorul vostru !
Cu drag,
David- Gabriel"
Aş spune mai multe, dar ce ar mai fi de spus? Povestea lor, imaginile,
actele medicale,
toate spun ceea ce e defapt de spus. David este bolnav. Foarte bolnav. David,
are nevoie de noi.
De toţi. De fiecare înger păzitor. De fiecare gând, rugăciune, ajutor.
David vrea doar să fie copil...
Cine vrea să-l ajute pe David, cu oricât de puţin, poate să o facă
donând în conturile:
Cont lei : RO86BPOS07207878987RON01
Cont euro : RO21BPOS07207878987EUR01
Titular : Irimescu Gabriel Florin (tata)
COD BANCA :308075018
SWIFT: BPOSROBU
ADRESA BANCII : BANCPOST Agentia Primaverii
STR. PRIMAVERII NR. 25 BOTOSANI JUD. BOTOSANI
sau poate să îi contacteze pe părinţi astfel:
ADRESA TITULARULUI : PARCUL TINERETULUI NR 11 ET 3 AP 13 BOTOSANI
Tel: 0741 32 44 66/0749 51 35 78
VĂ ROG DIN SUFLET, DAŢI ACEST ARTICOL SAU MESAJ MAI DEPARTE!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu