De ce nu e bine să combini ceaiurile cu pastile

Remediile pe bază de ginkgo biloba sunt contraindicate persoanelor care iau anticoagulante

Remediile naturale ne pot pune chiar viaţa în pericol atunci când sunt combinate cu medicamente clasice, atrag atenţia specialiştii citaţi de dailymail.co.uk.

Chiar şi cele mai populare terapii, cum sunt cea cu usturoi, cu ghimbir, cu ceai verde şi cu sunătoare pot interacţiona în mod negativ cu tratamentele clasice recomandate de medici pentru anumite afecţiuni. Cele mai multe riscuri şi le asumă copiii şi bătrânii, dar şi persoanele cu mai multe afecţiuni asociate, care iau tratamente combinate, este de părere specialista americană în terapii complementare Catherine Ulbricht, citată de publicaţia Daily Mail.

Cele mai bune ceaiuri în caz de probleme digestive

Citeşte şi:
Energizantele şi băuturile pentru sportivi, „baie de acid" pentru dinţi
Menţine-ţi silueta cu... somn!
Alăturări periculoase
- Usturoiul, ginkgo biloba şi ghimbirul sunt recunoscute pentru proprietăţile de reducere a tensiunii arteriale, dar, în acelaşi timp, presupun un oarecare risc de sângerări. De aceea, remediile de acest gen sunt contraindicate persoanelor care iau warfarină, un medicament anticoagulant. „Din cauza acţiunii de antiagregare plachetară a ginsengului, în cazul persoanelor care iau medicaţie antitrombotică, trebuie verificaţi parametrii de coagulare a sângelui, care au tendinţă de scădere şi, în consecinţă, pot apărea fenomene hemoragice", completează medicul de familie Ruxandra Constantina, cu competenţe în apifitoterapie, de la Clinica Medas din Bucureşti.
- Antidepresivele naturale pe bază de sunătoare pot avea efectul invers al imunosupresoarelor administrate după un transplant pentru împiedicarea respingerii grefei. De asemenea, „sunătoarea nu se administrează concomitent cu inhalatorii pentru astm bronşic şi cu medicamentele pentru răceală", subliniază medicul Ruxandra Constantina.
- Scorţişoara, cromul şi remediile pe bază de proteină din zer scad dramatic nivelul zahărului din sânge, lucru periculos pentru persoanele diabetice care iau deja tratament de reducere a glicemiei.
- Ceaiul verde, macul canadian şi păducelul pot creşte tensiunea arterială şi, deci, fac ineficiente tratamentele medicamentoase pentru scăderea ei.
- „Echinacea nu se administrează concomitent cu tratamentele anticanceroase şi anxiolitice, imunosupresoare sau hipocolesterolemiante, pentru că pot apărea efecte secundare grave", atrage atenţia specialista Ruxandra Constantina.

SALVIA ...FLOAREA MAICII DOMNULUI

De mii de ani, cea mai mare atenţie a persoanelor preocupate de sănătatea celor din jur a fost îndreptată spre planta Salvia officinalis, considerată „iarbă sfântă“ la greci, şi „simbolul sănătăţii“, la orientali. Pentru romani devenise un panaceu universal, care vindeca toate bolile umane sau planta celor 1.000 de virtuţi terapeutice. De altfel, denumirea speciei derivă de la cuvântul latin „salvare“ - a salva, a vindeca, având multiple întrebuinţări terapeutice.

Un vechi dicton păstrat din Roma Antică formula categoric: „Cum să moară omul dacă are salvie în grădină?“ Într-o carte foarte veche se arăta că proprietăţile vindecătoare ale acestei plante se datoresc Fecioarei Maria, care fugea cu pruncul Iisus în braţe fiind urmărită de soldaţii regelui Irod. Când Maria a rugat florile de pe câmp să o ascundă, prima plantă care i-a sărit în ajutor a fost salvia, care a adăpostit-o în bogăţia sa de frunze şi a scăpat-o de urmăritori. Atunci Maica Domnului a spus: „De azi înainte şi până în veci, tu vei fi floarea preferată a oamenilor. Îţi dau puterea să vindeci pe om de toate bolile şi să-i salvezi de la moarte, aşa cum ai făcut tu pentru mine.“ De atunci, salvia înfloreşte în fiecare an pentru salvarea şi ajutorarea oamenilor, fiind ocrotită de mâinile Sfintei Fecioare.
Medicii greci şi romani atribuiau salviei proprietăţi multiple: diuretice, întăritoare, hemostatice şi antibronşitice. Salvia a pătruns de timpuriu în Europa prin intermediul călugărilor benedictini, mai ales din mânăstirea St. Gallen. Walafried Strabo, stareţul mânăstirii Reichen a lăudat salvia în poemul său „Hortulus“.
În Evul Mediu, salvia a avut un rol deosebit atât în medicină, cât şi în arta culinară, ceea ce a permis preotului Konrad von Megenberg să o considere drept „hrana zeilor“.
Acest semiarbust peren, cu înălţime până la un metru, originar din regiunea mediteraneană, a ocupat suprafeţe tot mai mari în Grecia, Spania, Italia, Turcia şi, treptat, în Germania, Franţa, Anglia şi coasta Dalmaţiei.
În România, salvia găseşte condiţii bune de cultură, îndeosebi în judeţele din sudul ţării, mai ales pe terenuri pietroase şi calcaroase, expuse la soare, unde îşi menţine foarte bine coloritul frunzelor şi parfumul. Frunzele argintii sau alb-cenuşii, păroase, se recoltează la începutul înfloririi şi apoi de încă 2-3 ori în decursul verii şi toamnei, pe timp însorit. Se usucă în poduri, şoproane şi în camere bine aerisite, în locuri umbrite pentru a nu pierde din uleiul eteric, uşor volatilizabil.

MULTIPLE PROPRIETĂŢI BIOACTIVE
Puţine plante medicinale sintetizează în frunze o diversitate atât de mare de compuşi organici, cu însuşiri bioactive aşa cum se constată la savie.
În primul rând mirosul plăcut, aromatic, specific odorant, camforaceu, lemnos şi ierbaceu precum şi gustul condimentat, puţin amărui, derivă dintr-un ulei eteric complex (0,4 % în frunze proaspete şi 1-2,5% în frunze uscate).
În afara uleiului eteric, frunzele conţin şi alţi compuşi organici care diversifică şi măresc valoarea terapeutică (taninuri, saponine, gume, mucilagii, flavonoide, acid rosmarinic, camfor, vitamine (B1, C, PP) şi principii amare (picrosalvină).
Dacă în Antichitate se constatau efectele vindicative ale salviei numai pe baza experienţei, în prezent, prin analizele biochimice efectuate, ne explicăm modul de acţionare a acestei plante în prevenirea şi combaterea multor afecţiuni maladive, fapt respectat de atâtea secole în medicina tradiţională la majoritatea popoarelor din Europa.

POTENŢIALUL CURATIV AL SALVIEI
Principalale proprietăţi curative în care intervine în mod benefic sunt:
- digestive, carminative, coleretice, astringente, antiinflamatoare, antidiareice, antiseptice, bacteriostatice, aperitive şi tonic-amare;
- expectorante, antispastice, bronşice, antifebrile, antisudorifice;
- calmante ale sistemului nervos, antinevralgice, uşor sedative;
- uşor hipoglicemiante.
În tratamente externe are efecte cicatrizante, vulnerare, astringente, antiseptice, emoliente şi calmante.
Salvia opreşte transpiraţia nocturnă la bolnavii de tuberculoză.
Atât frunzele, cât şi vârfurile înflorite, se utilizează în stare uscată în prevenirea multor afecţiuni.
Din cele mai vechi timpuri, salvia a fost apreciată ca cel mai bun remediu în oprirea transpiraţiei nocturne la bolnavii de tuberculoză (mai ales în amestec cu flori de lavandă). De asemenea, intervine în bronşite cronice, astm bronşic, angină, catar pulmonar, expectoraţii, tuse, laringite, amigdalite şi stări de slăbiciune care însoţesc alte boli de piept.
Tot din Antichitate datează practica tratamentelor în unele afecţiuni feminine: tulburări dureroase în timpul ciclului menstrual, dismenoree, metroanexită, metrită, ulceraţii, vaginită atrofică, bufeuri de căldură în timpul menopauzei. În plus, are bune efecte în restabilirea tonusului uterului după naştere. De reţinut, că nu se recomandă la femeile care alăptează deoarece micşorează cantitatea de lapte, efectul fiind benefic numai la mamele care îşi înţarcă copilul şi doresc reducerea lactaţiei. Să nu se uite că salvia favorizează fecundaţia, combate sterilitatea şi impotenţa sexuală.
În cazul apariţiei unor afecţiuni la nivelul organelor digestive nu poate fi neglijată această plantă minune. Cunoscutul fitoterapeut, părintele Sebastien Kneipp, prezenta efectele salviei în reglarea funcţiilor stomacului şi ale ficatului, în inflamaţii gastrointestinale, indigestii, colici, spasme şi dureri ale stomacului. Ceaiul de salvie înlătură greţurile, diareea (mai ales la sugari), intensifică secreţiile vezicii biliare, vindecă dischinezia biliară, balonările şi flatulenţa la stomac şi intestine, halena, lipsa poftei de mâncare.
Datorită proprietăţilor antiseptice, salvia reduce ritmul fermentaţiilor intestinale, mai ales cele provocate de microbii implicaţi în infecţiile intestinale, curăţind mucoasele şi eliminând mucozităţile.

CEAIUL DE SALVIE REGLEAZĂ GLICEMIA DIABETICILOR
La persoanele cu diabet zaharat, ceaiul de salvie are efecte bine cunoscute în reducerea glicemiei între limite normale.
Acţiuni remarcabile ale tratamentelor cu salvie au fost înregistrate contra stărilor de nervozitate, oboseală mentală, pierderea memoriei, migrene, dureri de cap, astenie nervoasă, surmenaj, depresii psihice, tremurături ale membrelor (boala Parkinson), epilepsie, paralizie şi stări de slăbiciune, mai ales la copiii debili şi la convalescenţii după operaţii sau după boli prelungite.

BUN TONIC PENTRU VÂRSTNICI
La vârstnici, salvia întreţine vitalitatea întrucât acţionează ca un distrugător al radicalilor liberi care declanşează unele boli grele şi grăbesc îmbătrânirea.
Tratamentele cu salvie au dovedit eficacitate şi în bolile reumatismale, cardio-vasculare, gută atonică, circulaţie defectuoasă a sângelui, prevenirea infarctului, reglarea tensiunii arteriale şi fortificarea organismului.
În utilizări externe, planta este indicată sub formă de gargară în abcese dentare cu puroi, gingivite sângerânde, paradontoze, afte şi ulceraţii bucale, stomatite şi amigdalite. La mulţi copii ar putea fi evitată operaţia de amigdalită, dacă ar bea zilnic ceai de salvie.
Uleiul de salvie este cicatrizant în răni sângerânde sau purulente, în ulceraţii ale pielii, degerături, transpiraţii excesive la mâini şi picioare, hemoroizi, acnee, seboreea feţei, dezumflarea nasului, întărirea vederii şi a auzului.

MODALITĂŢI DE ADMINISTRARE
În majoritatea afecţiunilor menţionate mai sus se recomandă infuzia din flori şi frunze uscate de salvie (1-2 linguriţe la 250 ml apă clocotită care se infuzează acoperit timp de 15 minute) consumându-se câte 2 ceaiuri pe zi, băute prin înghiţituri rare.
În cazuri speciale se utilizează şi alte forme de administrare, atât intern cât şi extern.
- Tinctură (20 g frunze macerate 10-14 zile în 100 ml alcool) din care se iau câte 15-20 picături de 3 ori pe zi în caz de acnee, orgelet şi alopecie.
- Vin de salvie (80 g frunze uscate şi mărunţite, macerate în 1 litru de vin alb timp de 10-14 zile) din care se iau 2-3 linguri după mese în cazuri de astenie nervoasă, impotenţă sexuală, surmenaj fizic, psihic şi intelectual.
- Pulbere din frunze uscate şi măcinate (se iau 3 capsule pe zi) în caz de tulburări menstruale, bufeuri şi transpiraţii excesive la menopauză.
- Inhalaţii cu infuzie în caz de sinuzită.
- Gargară cu apă de salvie sau cu o soluţie din 200 ml infuzie de salvie, 25 ml glicerină ,10 ml tinctură de lavandă şi 30 g clorură de sodiu folosită în caz de halenă (miros neplăcut al gurii).
- Spălături cu infuzie concentrată (100 g frunze la 1 litru apă clocotită) făcute de 2 ori pe zi pentru metroanexită şi metrite ulcerate.


- Supozitoare cu extract hidroalcoolic din frunze de salvie pentru refacerea uterului infantil, reglarea fluxului menstrual, favorizarea concepţiei şi păstrarea sarcinii.
- Băi de salvie preparat din 2 pumni de frunze macerate la rece peste noapte; a doua zi se încălzeşte până dă în clocot, iar extractul se toarnă în apa de baie având bune efecte la femei cu tulburări abdominale, la persoane cu depresii psihice şi la copii debili.
- Cataplasme din frunze uscate şi măcinate, amestecate cu unt şi plasate pe suprafaţa gâtului în caz de amigdalite şi alte inflamaţii.
- Cataplasme din frunze proaspete şi mărunţite, aplicate pe locul înţepăturilor de insecte.
- Pulbere din frunze de salvie presurată pe peria de dinţi cu care se freacă dinţii pentru albire, întărirea gingiilor şi împrospătarea mirosului din gură.
Constantin I. Milică, profesor, Iaşi
– articol preluat după ziarul Lumina –

Salvia, floarea Maicii Domnului

Herb - Plante medicinale: Cum se folosesc plantele medicinale

Oteturile medicinale se intrebuinteaza numai extern.URMEAZA LINCUL.....

Herb - Plante medicinale: Cum se folosesc plantele medicinale:

INFUZIA ( ceaiul ) Este forma cea mai obisnuita de extractie a substantelor active din plantele medicinale si consta in tinerea plantei...

INFUZIA ( ceaiul )

Este forma cea mai obisnuita de extractie a substantelor active din plantele medicinale si consta in tinerea plantei in contact cu apa clocotita timp de 15 minute.
Intr-un vas smaltuit sau portelan se pun1-2 lingurite din planta maruntita, peste care se toarna un sfert de litru de apa clocotita. Vasui se acopera si se lasa 15 minute, amestecand din cand in cand. Dupa trecerea acestui timp, ceaiul se strecoara si se indulceste dupa gust. In diabet si in unele afectiuni ale stomacului manifestate prin diaree, ceaiul se bea neindulcit.
Unele plante ca: florile de tei, musetel, frunzele de izma, de roinita etc. se prepara numai prin infuzie, deoarece prin fierbere principiul lor activ ( uleiul volatil ) dispare.

DECOCTIA ( fiertura )

Este operatia prin care planta se amesteca cu cantitatea prescrisa de apa rece si se fierbe un timp anumit. Decoctul se strecoara fierbinte si se completeaza cu apa la volumul cerut.
se iau 1-2 lingurite de planta maruntita si se pun intr-un vas smaltuit peste care se toarna circa 300 g apa rece. Frunzele, florile si planta intreaga se fierb 10-15 minute, iar cojile si radacinile se fierb 30-40 minute. dupa fierbere decoctul se strecoara si se completeaza cu apa la 250 g .
In general, prin decoctie se prepara numai ceaiurile din plante al caror tesut este mai lemnos, asa cum sunt radacinile si cojile.

MACERATIA ( plamadeala la rece )

Este folosita la prepararea extractelor apoase, vinurilor, tincturilor si oteturilor medicinale, deoarece uneori principiile active se extrag printr-o sedere mai indelungata a plantelor in contact cu dizovalntul.
Unele plante, ca radacina de nalba, semintele de in, se prepara numai prin macerare cu apa rece, fara a se mai fierbe. In acest caz, radacina de nalba sau semintele de in se lasa in contact cu apa rece timp de o jumatate de ora, apoi se strecoara, iar lichidul se indulceste dupa gust.
Plantele maruntite, ce urmeaza a fi supuse macerarii cu apa, vor fi spalate in prealabil. Maceratiile se prepara numai la temperatura camerei (15-25 grade Celsius). In general, durata macerarii la care dizolvantul este apa nu trebuie sa depaseasca 6-8 ore de preparatie, deoarece microorganismele gasesc un mediu favorabil dezvoltarii lor. In timpul extragerii, se agita din cand in cand. Dupa trecerea timpului indicat, maceratia se strecoara prin tifon sau vata, iar lichidul obtinut se completeaza la cantitatea prescrisa.
Maceratiile apoase se prepara pentru cel mult 24 ore si se pastreaza la rece, in sticle de culoare inchisa.




DIGESTIA (PLAMADEALA LA CALD)

Este tot o macerare a plantei cu un dizolvant oarecare. Spre deosebire de maceratie, digestia se face la cald, la o temperatura de 40-60 grade Celsius. In acest mod se prepara unele uleiuri medicinale, ca cele de sunatoare si musetel. Vasul in care se afla planta maruntita cu uleiul se aseaza pe baia de apa fierbere si se tine timp de 2-3 ore, amestecand din cand in cand. Uleiul se strecoara si se pastreaza in vase de capacitate mica la rece.

CATAPLASMA (OBLOJEALA)

Este un preparat de consistenta moale, care se obtine din planta macinata, amaestecata cu apa pana ce se formeaza o pasta. Aceasta pasta se pune intre doua bucati de panza si se aplica pe partea bolnava. In acest mod se prepara cataplasma de mustar, care se pregateste cu apa la temperatura camerei si cataplasma de in, la care se foloseste apa fierbinte.
Prin unele din aceste metode, din plante se mai pot obtine o serie de preparate medicinale cum ar fi tincturile, siropurile, vinurile, oteturile etc.

TINCTURILE MEDICINALE

Se obtin, in general, prin tratarea plantelor maruntite cu alcool de diferite concentratii. Ele sunt solutii extractive alcoolice, mai concentrate decat ceaiurile. Se iau intern, cu picatura, in putina apa sau zahar.

SIROPURILE MEDICINALE

Sunt solutii extractive apoase, la care se adauga zahar (640 g zahar la 360 g lichid).
In general, siropurle din plante medicinale se prepara dizolvand zaharul intr-o solutie de contine substantele medicamentoase sau aromatice aflate in planta. Dizolvarea zaharului se face la rece sau la cald. Siropul se prepara in vase smaltuite. Apa care se evapora in timpul fierberii se competeaza cu apa fierbinte. Siropurile se strecoara firbinti prin tifon, direct in sticle uscate, de capacitate mica, complet umplute si bine astupate. Dopurile se fierb in prealabil si se fixeaza imediat ce sticlele au fost umplute, dupa care se parafineaza si se pastreaza la rece.

VINURILE MEDICINALE

Se prepara prin macerarea plantelor maruntite, folosindu-se 30-50 g planta pentru 1000 ml vin vechi si de buna calitate. Macerarea se face la temperatura camerei. Dupa 7-8 zile se strecoara si se stoarce. Se lasa in repaus 24 ore, apoi se filtreaza printr-o panza deasa sau hartie de filtru. Se adauga zahar dupa gust si se completeaza cu vin pana la un litru.

OTETURILE MEDICINALE

Se prepara prin macerarea plantelor maruntite in otet de vin, la temperatura camerei, timp de 7-8 zile. Dupa trecerea acestui timp, intregul continut se strecoara prin panza si se stoarce, iar lichidul obtinut se completeaza cu otet pana la cantitatea initiala de la care s-a pornit. Pentru prepararea oteturilor medicinale se folosesc plante aromatice in proportie de 5-10 g la 100 g otet.

Oteturile medicinale se intrebuinteaza numai extern.

INFUZIA ( ceaiul )

Este forma cea mai obisnuita de extractie a substantelor active din plantele medicinale si consta in tinerea plantei in contact cu apa clocotita timp de 15 minute.
Intr-un vas smaltuit sau portelan se pun1-2 lingurite din planta maruntita, peste care se toarna un sfert de litru de apa clocotita. Vasui se acopera si se lasa 15 minute, amestecand din cand in cand. Dupa trecerea acestui timp, ceaiul se strecoara si se indulceste dupa gust. In diabet si in unele afectiuni ale stomacului manifestate prin diaree, ceaiul se bea neindulcit.
Unele plante ca: florile de tei, musetel, frunzele de izma, de roinita etc. se prepara numai prin infuzie, deoarece prin fierbere principiul lor activ ( uleiul volatil ) dispare.

DECOCTIA ( fiertura )

Este operatia prin care planta se amesteca cu cantitatea prescrisa de apa rece si se fierbe un timp anumit. Decoctul se strecoara fierbinte si se completeaza cu apa la volumul cerut.
se iau 1-2 lingurite de planta maruntita si se pun intr-un vas smaltuit peste care se toarna circa 300 g apa rece. Frunzele, florile si planta intreaga se fierb 10-15 minute, iar cojile si radacinile se fierb 30-40 minute. dupa fierbere decoctul se strecoara si se completeaza cu apa la 250 g .
In general, prin decoctie se prepara numai ceaiurile din plante al caror tesut este mai lemnos, asa cum sunt radacinile si cojile.

MACERATIA ( plamadeala la rece )

Este folosita la prepararea extractelor apoase, vinurilor, tincturilor si oteturilor medicinale, deoarece uneori principiile active se extrag printr-o sedere mai indelungata a plantelor in contact cu dizovalntul.
Unele plante, ca radacina de nalba, semintele de in, se prepara numai prin macerare cu apa rece, fara a se mai fierbe. In acest caz, radacina de nalba sau semintele de in se lasa in contact cu apa rece timp de o jumatate de ora, apoi se strecoara, iar lichidul se indulceste dupa gust.
Plantele maruntite, ce urmeaza a fi supuse macerarii cu apa, vor fi spalate in prealabil. Maceratiile se prepara numai la temperatura camerei (15-25 grade Celsius). In general, durata macerarii la care dizolvantul este apa nu trebuie sa depaseasca 6-8 ore de preparatie, deoarece microorganismele gasesc un mediu favorabil dezvoltarii lor. In timpul extragerii, se agita din cand in cand. Dupa trecerea timpului indicat, maceratia se strecoara prin tifon sau vata, iar lichidul obtinut se completeaza la cantitatea prescrisa.

Maceratiile apoase se prepara pentru cel mult 24 ore si se pastreaza la rece, in sticle de culoare inchisa.

DIGESTIA (PLAMADEALA LA CALD)

Este tot o macerare a plantei cu un dizolvant oarecare. Spre deosebire de maceratie, digestia se face la cald, la o temperatura de 40-60 grade Celsius. In acest mod se prepara unele uleiuri medicinale, ca cele de sunatoare si musetel. Vasul in care se afla planta maruntita cu uleiul se aseaza pe baia de apa fierbere si se tine timp de 2-3 ore, amestecand din cand in cand. Uleiul se strecoara si se pastreaza in vase de capacitate mica la rece.

CATAPLASMA (OBLOJEALA)

Este un preparat de consistenta moale, care se obtine din planta macinata, amaestecata cu apa pana ce se formeaza o pasta. Aceasta pasta se pune intre doua bucati de panza si se aplica pe partea bolnava. In acest mod se prepara cataplasma de mustar, care se pregateste cu apa la temperatura camerei si cataplasma de in, la care se foloseste apa fierbinte.

Prin unele din aceste metode, din plante se mai pot obtine o serie de preparate medicinale cum ar fi tincturile, siropurile, vinurile, oteturile etc.

TINCTURILE MEDICINALE

Se obtin, in general, prin tratarea plantelor maruntite cu alcool de diferite concentratii. Ele sunt solutii extractive alcoolice, mai concentrate decat ceaiurile. Se iau intern, cu picatura, in putina apa sau zahar.

SIROPURILE MEDICINALE

Sunt solutii extractive apoase, la care se adauga zahar (640 g zahar la 360 g lichid).

In general, siropurle din plante medicinale se prepara dizolvand zaharul intr-o solutie de contine substantele medicamentoase sau aromatice aflate in planta. Dizolvarea zaharului se face la rece sau la cald. Siropul se prepara in vase smaltuite. Apa care se evapora in timpul fierberii se competeaza cu apa fierbinte. Siropurile se strecoara firbinti prin tifon, direct in sticle uscate, de capacitate mica, complet umplute si bine astupate. Dopurile se fierb in prealabil si se fixeaza imediat ce sticlele au fost umplute, dupa care se parafineaza si se pastreaza la rece.

VINURILE MEDICINALE

Se prepara prin macerarea plantelor maruntite, folosindu-se 30-50 g planta pentru 1000 ml vin vechi si de buna calitate. Macerarea se face la temperatura camerei. Dupa 7-8 zile se strecoara si se stoarce. Se lasa in repaus 24 ore, apoi se filtreaza printr-o panza deasa sau hartie de filtru. Se adauga zahar dupa gust si se completeaza cu vin pana la un litru.

OTETURILE MEDICINALE

Se prepara prin macerarea plantelor maruntite in otet de vin, la temperatura camerei, timp de 7-8 zile. Dupa trecerea acestui timp, intregul continut se strecoara prin panza si se stoarce, iar lichidul obtinut se completeaza cu otet pana la cantitatea initiala de la care s-a pornit. Pentru prepararea oteturilor medicinale se folosesc plante aromatice in proportie de 5-10 g la 100 g otet.