Terapii contra atacurilor de panică

• 
  
  
  Teama de a călători, de a ieşi din casă sau de a merge în locuri aglomerate se tratează fie prin psihoteraie comportamentală, fie cu pastile ce pot recapta serotonina.
  Într-o zi în cabinetul psihiatrului Radu Teodorescu a intrat o familie
  alături de Adrian, un tânăr timid de 17 ani. Elev model, extrem de talentat la desen, tocmai fusese primit ca bursier la o Academie de Arte Plastice din Germania. Deşi aveau toate motivele să fie fericiţi, din păcate fiul nu putea profita de norocul studiilor în străinătate la care atâţia părinţi români visează pentru copii lor.
  De un an de zile Adrian nu mai ieşea din casă. Mama trebuia să îl însoţească peste tot, la orele de atelier ori la şcoală. Vara trecută, în seara unei zile caniculare tânărul se grăbea la o întâlnire cu câţiva prieteni când deodată la Piaţa Unversităţii l-a cuprins o ameţeală puternică, un nod în gât îl împiedecă să respire, genunchii nu-l mai ţineau şi de frică să nu leşine se lasă încet pe caldaram. Echipajul unei Salvări l-a dus la serviciul de urgenţă unde examenele clinice şi paraclinice au evidenţiat, spre mirarea sa şi a familiei, o perfectă stare de sanatate! Si toate investigatiile repetate în zilele următoare au confirmat aceasta.
  De fapt băiatul făcuse un atac de panică, o problemă cu care se confruntă cam un sfert dintre noi, cel puţin o dată în viaţă. Din nefericire în cazul lui Adrian ca pentru 3-5 % din populaţie atacurile s-au repetat transformându-se într-o tulburare de panică, afecţiune care se manifestă printr-o stare de anxietate fără motiv aparent şi debut brusc, marcată printr-o multitudine de simptome fizice: palpitaţii, sufocări, nod în stomac, înţepături în extremităţi, tremurături, transpiraţii.
  Expunere ierarhizată la pericol
  Din momentul în care a fost agresat de câţiva băieţi din clasa în care învăţa, Adrian a început să aibă des tot felul de frici. Poate că alţi copii ar fi povestit cu detaşare despre o astfel de bătaie mai târziu, însă, în cazul lui Adrian, întâmplarea l-a închis în sine, i-a redus încrederea în sine şi a favorizat apariţia tulburării de panică. „Până la urmă, băiatul a dezvoltat una din complicaţiile cele mai frecvente ale panicii şi anume agorafobia şi nu mai ieşea din casă fără să aibă lângă el pe cineva de încredere", povesteşte terapeutul.
  Tulburarea se dezvoltă în condiţiile în care pacienţii evită situaţii care le provoacă frica, fiind convinşi că orice confruntare ar avea consecinţe catastrofale. „Am încercat cu el o expunere ierarhizată la «presupusul pericol» de a ieşi din casă şi i-am propus câteva exerciţii - să iasă întâi până în faţa blocului, apoi până la magazin, pentru ca în cele din urmă să ajungă în centrul oraşului. Din păcate, mama era foarte protectivă şi îi întreţinea compotamentul de evitare. Stabileam una, dar acasă se întâmpla alta. Când îl vedea îngândurat şi trist, renunţa să îl mai trimită la cumpărături ori să facă altceva care presupunea ieşiri pe afară", îşi aminteşte psihiatrul.
  Specialistul spune că, cel mai frecvent, terapiile comportamentale dau greş atunci când pacienţii nu urmează întocmai programul de „expunere la stimuli anxiogeni". Uneori apropiaţii persoanei bolnave întreţin comportamentele de evitare. „Familia cheamă Salvarea de sute de ori, crezând că este vorba despre un infarct sau de un accident vascular cerebral. Pentru că tabloul simptomelor este foarte exploziv şi se manifestă prin puternice bătăi ale inimii, nod în gât, respiraţie dificilă, transpiraţii, înţepături la extremităţi, dureri în stomac, musculatură încordată, atacul de panică seamănă mai degrabă cu o afecţiune somatică care se tratează în Departamentul de Urgenţă, nu în cabinetul psihologului", a observat specialistul.
  „Ca atunci când vezi ursul"
  Frica pe care o resimt cei care suferă atacuri de panică este foarte intensă, spun medicii. „E ca atunci când relaxat culegem fori într-o poieniţă şi brusc în faţa noastră apare ursul", încearcă doctorul Radu Teodorescu să descrie senzaţia. „Mulţi pacienţi vin şi spun că le este teamă să nu îşi piardă controlul, să nu moară sau să nu înnebunească", adaugă el.
  Lucrurile nu stau de fapt chiar aşa. Pacientul simte spre exemplu o palpitaţie mai puternică, iar toată atenţia lui se mută spre propriul corp. Totul ţine de fapt de o interpretare greşită a senzaţiilor fizice. „În mintea lui, simptomul se accentuează şi îi dă conotaţii catastrofice. Se sperie şi aceasta adaugă simptomele fizice ale reacţiei de frică. Aceste simptome îi fac să creadă fie că o să moară, fie că o să înnebunească. Este important de reţinut că pacientul trăieşte într-adevăr un moment penibil, dar sperietura provine din felul în care interpretează acest moment", adaugă specialistul Radu Teodorescu.
  Teama de a muri pe care o dezvoltă aceşti pacienţi îi face să devină dependenţi de apropiaţi. „Vor tot timpul pe cineva lângă ei ca să se asigure
  că nu vor fi singuri dacă s-ar simti ameninţaţi cu moartea şi că salvatorul va putea interveni într-un fel miraculos", spune psihiatrul, adăugând că, în cazurile cele mai grave, pacienţii ajung la depresie cu gânduri suicidare. „Propria viaţă devine o închisoare, ale cărei ziduri sunt îngrozitoare", povesteşte terapeutul.
  Există riscul de recidivă
  Cei care trec prin astfel de episoade pot fi trataţi cu succes fie prin psihoterapie comportamentală, fie cu ajutorul medicamentelor, însă mulţi dintre pacienţi întârzie vizita la psiholog sau psihiatru. „Pentru că simptomele fizice sunt spectaculoase, pacienţii ajung să facă foarte multe investigaţii clinice şi paraclinice până în momentul în care un doctor pune punctual pe «i» şi îi trimite la psihoterapie. După doi-trei ani de căutări, pacienţii ajung în sfârşit unde trebuie", spune specialistul Radu Teodorescu.
  Sunt şi cazuri în care „atacul de panică" este confundat cu spasmofilia, un diagnostic uitat în mai toate ţările europene. Astfel, specialiştii atrag atenţia că atacul de panică nu se tratează nici cu calciu, şi nici cu vitamina D. „Două-trei luni de psihoterapie comportamentală sau o lună de tratament cu inhibitori selectivi de serotonină pot rezolva astfel de probleme", spune Radu Teodorescu. Acesta atrage atenţia că boala are un potenţial mare de cronicizare şi nu se vindecă definitiv. „Există şi riscul recăderilor, dar este important ca afecţiunea să fie tratată, astfel încât să nu se ajungă la tot felul de fobii, anxietate socială sau de sănătate", spune Radu Teodorescu.
  Medicamentele
  mai noi nu dau dependenţă
  Atacul de panică este o afecţiune care apare mai frecvent la tinerii între 22 şi 25 de ani, dar se poate manifesta oricând în viaţă. „Şi în adolescenţă, dar şi după 40-50 de ani", explică psihiatrul Radu Teodorescu. În 4-5% din cazuri, frica se cronicizează şi, uneori poate antrena agorafobia. Aceasta înseamnă, în mare, teama de a intra în magazine, teama de mulţimi, de locuri publice, frica de a călători singur cu mijloacele de transport.
  
  Afecţiunea poate apărea la persoanele care au antecedente personale sau familiale de anxietate sau după un eveniment traumatizant. „Sunt studii care arată că centrii de anxietate din creier suferă modificări biochimice", spune psihiatrul Radu Teodorescu. Faţă de persoanele mai obişnuite, anxioşii au o vulnerabilitate biologică, iar mintea lor este setată să identifice şi să reacţioneze mai intens la schimbările somatice.
  
  Medicamente antidepresive de ultimă generaţie, administrate în doze bine tolerate de pacienţi nu dau dependenţă şi au avantajul rapidităţii cu care acţionează. „Medicamentele mai vechi aveau un risc mai mare de a da efecte secundare neplăcute. Nu este însă cazul produselor mai noi", spune Radu Teodorescu. Ghidurile internaţionale recomandă însă, în primă fază psihoterapia şi doar dacă acestea nu funcţionează sau sunt inaccesibile subiecţilor intervenţia cu medicamente.